Varșovia într-un weekend peste așteptări

Am ajuns în Varșovia în septembrie, când la noi erau niște zile mai friguroase. Mă rog, mai friguroase în comparație cu perioada călduroasă care tocmai se încheia… Și aici ar fi trebuit să fie ceva ploaie, după cum arătau aplicațiile de meteo, însă sfârșitul de săptămâna a adus o vreme însorită, numai bună de hoinărit pe străzi. În paranteză fie spus, mai mereu prind zile frumoase intercalate în perioade de vreme neprietenoasă atunci când plec în vreo călătorie. Ceea ce nu face decât să-mi întărească și mai  mult convingerea că… am ales bine.
Cum încercam să sugerez și din titlu, am avut la dispoziție doar un weekend. Am prins ultima șansă când din București se putea zbura spre Varșovia de vineri, de la 17:30. Adică la o oră perfectă pentru cazul în care nu vrei să-ți mai iei liber de la job, iar la sfârșitul programului să pleci direct spre aeroport, având rucsacul pregătit cu o seară înainte și luat de dimineață cu tine la serviciu. Din weekendul următor se pleca de vineri de la 09:30, ceea ce presupunea că trebuia sacrificată și o zi de concediu… Hmm, nope!
Despre Varșovia nu auzisem multe lucruri. Și, în orice caz, nu de genul wow! Cunoșteam doar o singură persoană care fusese aici, mai mult în trecere, și care îmi zicea că a fost distrus în mare parte în timpul celui de-al Doilea Război Mondial și că ar fi numai clădiri noi, nu foarte interesante. Partea cu distrugerea și refacerea o știam și eu de la istorie, însă experiența directă a fost una peste așteptări. Poate de unde nu mă așteptam la cine știe ce și de-aia! A fost super-super fain: oamenii (mai ales fetele – au o frumusețe naturală cum nu găsești în alte părți; cred că după România, aici sunt cele mai frumoase!), atmosfera boemă din centrul vechi refăcut, restaurantele și terasele elegante, zgârie-norii din cartierul de bussiness, bulevardele largi, lipsa senzației de aglomerație pe care o ai în București…
Pe trenul ce făcea legătura dintre aeroport și centrul orașului am avut parte de compania unor nemți cam gălăgioși. Neobișnuită etichetarea pentru vecinii vestici ai polonezilor, însă chiar erau noisy!! L-au deranjat și pe unul cu căști, care a încercat în zadar să le atragă atenția. Până la urmă omul s-a resemnat… cred că a dat volumul la maxim.Pentru că zborul de întoarcere urma să fie duminică la 14:15 și aveam practic doar o zi întreagă la dispoziție de bătut Varșovia în lung și-n lat, adică sâmbătă, după ce mi-am luat în primire camera am pornit într-un “raid de recunoaștere”, astfel încât să stabilesc cât mai judicios traseul pentru a doua zi.
Deci, ce poți face într-un weekend în Varșovia?
Păi, poți să mergi în Parcul Lazienki (Łazienki, dacă respectăm ortografia originală poloneză), care este unul foarte mare și foarte verde. Și în care veverițele (și aici mă refer la rozătoare) se întâlnesc la tot pasul. În viața mea nu am văzut atât de multe veverițe. Și, mai ales, atât de dezinvolte în preajma oamenilor. Mi-am amintit de nea Cornel, un prieten de familie al părinților, care, by the way, e într-o lume mai bună acum, cu care alergam, când eram mic, după veverițele din Poiana Brașov. Înțepând norișorul care tocmai s-a format deasupra capului meu, revin la parcul Lazienki, unde relaxarea e totală. Iarba este de un verde crud, curat, semn că este bine îngrijită. Sunt foarte multe iazuri, o încântare pentru privire. Ce poate fi mai relaxant într-un parc decât să stai pe o bancă, lângă un lac, înconjurat de flori și în depărtare să privești un palat? În parcul Lazienki din Varșovia poți face asta!
Tot aici se află și o statuie mare a lui Frédéric Chopin, compozitorul și pianistul care pare să fie cel mai puternic brand legat de capitala poloneză. Începând cu aeroportul care îi poartă numele, sunt multe obiective în Varșovia care amintesc de acesta. Pe lângă un muzeu propriu (normal!), plimbându-mă aiurea pe străzi am dat peste o groază de clădiri care spuneau pe plăcuțele de la intrare câte o poveste cu Chopin: ba că aici a locuit în nu șiu ce perioadă, ba că aici a debutat, ba că nu știu ce a mai făcut în această clădire și tot așa. Ba mai mult, în centru sunt bănci “electronice”, pe care te poți așeza și apăsa pe un buton iar de la boxe se aud fragmente din creațiile lui Chopin.

Dacă tot ajungi la Varșovia, părerea mea e că trebuie să mergi neapărat și în cartierul de bussiness (financial district să-i zicem, ca să sune într-un fel!). Aici se găsesc mai multe clădiri foarte înalte, de sticlă, de tipul zgârie-norilor, așa cum se văd și în filme. Așezate una lângă alta, crează o imagine și mai impresionantă. Totuși, deși foarte moderni și beneficiind, probabil, de ultimele tehnologii în materie, acești zgârie-nori sunt dominați de o clădire comunistă, despre care se spune că, la momentul construcției, a fost “cadoul” tovarășului Stalin pentru poporul polonez! Este vorba de Palatul Culturii și Științei (cum se numește acum), cea mai înaltă clădire din Polonia. Pentru 20 de zloți și dacă stai la o coadă de circa 20-30 de minute poți să te urci pe terasă, de unde ai parte de o imagine breathtaking asupra capitalei poloneze. Am stat și eu la coadă, încurajat de băiatul de la Informații care mi-a zis că e mai bine sâmbătă, că tot e vreme frumoasă, pentru că duminică se anunță ploaie. Nu a plouat deloc duminică, a fost tot soare, dar numai bine că am avut timp să vizitez și altceva. Cum ziceam, de la 114 metri deasupra solului poți privi în cele patru zări și să-ți faci o idee asupra Varșoviei.


Centrul vechi este, cel mai probabil, principala atracție a orașului. Clădirile, deși par vechi, în realitate sunt mult mai noi, fiind refăcute după cel de-al Doilea Război Mondial, în timpul căruia au fost distruse aproape în totalitate. Deci, mai veche de anul 1945, nu e nicuna. Arhitecții care au luat parte la refacere au lucrat după schițele originale, astfel că rezultatul este unul plăcut ochiului. Ca impresie generală, reușesc să te introducă în atmosfera de secol XVIII-XIX.
Sâmbăta, e mai aglomerat, în sensul că e lume atât la terase, cât și pe stradă. Mă “speriasem” un pic în prima zi, vineri, când dădusem o raită, pe seară, prin centrul vechi și era destul de puțină lume. Făceam comparație cu Bucureștiul: cum e acesta vineri seara și cum e Varșovia, la aceeași oră. Ca idee, ei preferă să stea acasă… Dar sâmbătă a fost un furnicar, fără însă să se resimtă vreo senzație de înghesuială. Am dat și peste foarte multe nunți. Practic la fiecare biserică din centru era câte un alai de nuntă. Am revăzut și niște miri pe care îi mai văzusem de dimineață în parcul Lazienki. Da, și la ei e obiceiul ca mireasa și mirele să ia fotograful după ei prin oraș și să-și facă poze. Cu rucsacul de rigoare ținut în spate de ginerică, în care mireasa își pune fie pantofii cu toc, fie adidașii, după cum e cazul: poză sau mers per pedes spre următoarea locație de shooting.


Duminică de dimineață, până să plec spre aeroport, am avut timp să ajung și în cartierul evreiesc, situat pe locul unde, în zilele de pomină ale celui de-al Doilea Război Mondial, s-a aflat ghettoul Varșoviei. Un loc în care naziștii au înghesuit câteva sute de mii de evrei, pe care ulterior i-au trimis spre lagărele de concentrare și exterminare. Mie îmi place ca, în locurile pe unde merg, să mai învăț și ceva istorie, iar perioada despre care aminteam este una care mă preocupă. Inevitabil, în minte mi-au venit scene din “Pianistul” sau “Lista lui Schindler”, niște filme senzaționale, care prezintă mărturii despre acea perioadă tulbure a istoriei.
Pe străzi, o liniște perfectă, deranjată din când în când de calupuri de câte 2-3 mașini, după cum la semafoare se făcea culoarea verde.
Chiar în centrul fostului ghettou se află muzeul Polin, dedicat istoriei evreilor polonezi. Aici, grupuri de turiști, în marea lor majoritate israelieni sau evrei din alte țări, păstrau momente de reculegere și citeau poveștile unor victime și supraviețuitori ai Holocaustului, care erau prezentate pe un fel de aviziere în fața muzeului.
Dintre aceste povești, mi-a atras atenția în mod deosebit cea a unei evreice, pe nume Krystyna Wituska. După ce naziștii i-au dat familia afară din casă, a venit împreună cu mama ei în Varșovia. Aici s-a alăturat rezistenței poloneze, însă, în anul 1942, a fost prinsă și întemnițată într-o închisoare de lângă Berlin. La 26 iunie 1944, a fost condamnată la moarte și decapitată în orășelul Halle-Saale, de lângă Leipzig. În prezent, pe locul unde aceasta a murit, Irmgard Sinner, fiica ofițerului nazist care a condamnat-o la moarte, a ridicat un monument în memoria ei…

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *