Cetatea Histria, între mărire și decădere

Până de curând, Croația își ademenea turiștii cu un slogan care mi-a rămas în minte și care mi-a fost sursă de inspirație pentru ultima ieșire: “The Mediterranean as it once was”. Dar, nu, nu am fost la Marea Mediterană, ci la Marea Neagră. Astfel că, mai exact, ideea călăuzitoare pentru care am decis să părăsesc confortul domiciliului dis-de-dimineață și să pornesc pe o ploaie măruntă și deasă, într-o epopee ce avea să mă poarte de-alungul a pesete două mii de ani de istorie, ar trebui să sune cam așa: “The Black Sea as it once was”. Pentru că am avut prilejul să văd cum arăta litoralul românesc acum câteva sute și chiar mii de ani.
Până ca Dunărea să-nece, spumegând ale otomanilor oști și să depună aluviunile care au mărit teritoriul țării noastre și au format lacurile Sinoe și Razim, la malul vestic al Pontului Euxin se înălța mândră cetatea Histria, cea mai veche colonie greacă din Dobrogea. Din drumul european E87, ce leagă Constanța de Tulcea, la un moment dat faci dreapta către localitatea Istria, iar de aici, pe un drum renovat recent cu fonduri europene, ajungi la complexul muzeal, ce include și ruinele cetății cu pricina.
Întemeiată în secolul VII î.e.n., de către coloniștii greci din Milet, pe un promontoriu al unui golf marin, azi lacul Sinoe, Histria s-a bucurat de o poziție strategică deosebită datorită vecinătății cu lumea getică, scitică și fluviul Dunărea.
Astfel, Histria intră în cursa pentru titlul de cea mai veche așezare aflată pe teritoriul actual al României. Conform muzeografilor cetății Histria, aceasta ar fi cea mai veche, însă există și păreri că titlul ar trebui acordat cetății Orgame (sau Argamum, cum a fost numită de romani), aflată ceva mai la nord, în apropierea localității Jurilovca, din județul Tulcea. Am întrebat ghidul (sau, mă rog, pe cel ce supraveghează turiștii ce vizitează muzeul cetății Histria) care este adevărul, iar acesta a precizat că Histria ar fi cea mai veche atestată documentar, însă cei de aici nu sunt vehemenți nici cu cei ce consideră că Orgame ar fi, totuși, cea mai veche, cu toții fiind de acord că ambele au fost întemeiate aproximativ în aceeași perioadă, cu greu putând fi stabilită întâietatea vreuneia.
Clădirea muzeului, renovată și ea cu fonduri europene, adăpostește o colecție de obiecte descoperite în timpul lucrărilor arheologice realizate la cetate și care atestă istoria tumultuoasă și pestriță a Histriei, marcată de diverse stăpâniri: greacă, romană și chiar turcă. Astfel, pot fi văzute obiecte de uz casnic, de artizanat, rămășițe ale unor elemente arhitecturale, fragmente de pietre funerare etc., toate mărturii a mai bine de două milenii de existență, ce te poartă prin măriri și decăderi. Biletul de intrare costă 20 lei, 10 lei fiind prețul vizitării muzeului și 10 lei al ruinelor cetății.

Începând cu secolul VI î.e.n., Histria devine cel mai important polis de pe țărmul de vest al Mării Negre, realizând schimburi comerciale ample, având relații cu alte centre economice din Asia Mică, dar și cu autohtonii. În jurul anului 480 î.e.n., la Histria a fost emisă prima monedă din lume din metal prețios (argint). Era o periaodă de prosperitate, ce a durat până în secolul I î.e.n., când cetatea a fost cucerită de romani. Primul secol de stăpânire romană nu a adus o situație mult mai bună pentru cetate, însă, odată cu implicarea romanilor în războiul cu dacii, Histria renaște. Treptat, cetatea revine la o perioadă de prosperitate ce a durat până în secolul VI e.n., chiar dacă în secolul III e.n. a suferit cea mai gravă distrugere din istoria ei, ca urmare a unui atac al goților. Abandonul frontierei romane de către armată în anul 602, urmat de invaziile slavilor și avarilor, a dus la pierderea statutului de centru urban, cetatea devenind o așezare tot mai mică, cu ultimele urme de locuire atestate în prima jumătate a secolului VII e.n..
La decăderea ei a contribuit și faptul că, ceea ce cândva constituia un golf al Mării Negre, ulterior a devenit Lacul Sinoe, pe măsură ce aluviunile aduse de fluviul Dunărea au închis definitiv accesul la mare, iar cetatea și-a pierdut, astfel, menirea de punct de supraveghere și control al navigației.
În prezent, se păstrează ruinele zidurilor clădirilor din vechea cetate, ce au înlțimi mici de circa 1-1,5 m, pe alocuri fiind și mai înalte. În interior, iarba și buruienile cresc în voie, însă acest lucru nu încurcă vizita, contribuind mai degrabă la patina timpului și sugerând vechimea cetății.


Cel mai mult mi-a plăcut partea cetății care are vedere spre Lacul Sinoe (cândva, la Marea Neagră, cum spuneam). Aici se afla în perioada romană un ansamblu rezidențial. Peisajul este foarte frumos și boem, cu un țărm pietros, pe alocuri cu stânci ce ies din pământ, și cu stuf ce se unduiește în adierea vântului care îți biciuiește fața și corpul dacă nu ești îmbrăcat adecvat, mai ales pe o vreme potrivnică pentru ieșit din casă, cum a fost cea în care m-am aflat eu aici, în care a plouat mai mereu.
În liniștea ce se așează odată ce pașii mei se opresc la malul apei, întreruptă din când în când doar de șuieratul unei adieri mai puternice a vântului și de zgomutul frecării păpurișului, pe care îl provoacă instantaneu, închid ochii și înerc să-mi închipui atmosfera vibrantă ce altădată impregna acest loc, în perioada de maximă prosperitate.
Îi deschid, apoi, iar natura înconjurătoare mă readuce în prezentul în care Histria este doar o ruină. Culorile ce impresionează retina au, în general, nuanțe sumbre: cerul este plumburiu, într-un registru asemănător cu cel al apei Lacului Sinoe, astfel că cele două par să se contopească. Însă cărămiziul stufului și al ierburilor mai înalte din preajma malului este întrerupt de verdele mai proaspăt al ierbii, într-o încercare încăpățânată de a nu ceda în totalitate aspectului general de toamnă târzie ce a pus stăpânire de mult pe împrejurimi. Și gândesc că, totuși, poate mai există speranță…

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *